miercuri, 23 noiembrie 2011
Dacii și lupii
După Strabon, dacii se numiră daoi. O tradiție conservată de Hesychiusne informează că daos era numele frigian al
„lupului”. P.Kreitschmer explicase acest cuvânt prin rădăcina dhau- a apăsa, a
strânge, a sugruma.
În Moesia Inferior putem găsi orașul Daous-dava, ce înseamnă literalmente „orașul lupilor”.
Deci dacii se numeau ei înșiși mai de mult lupi sau „cei care sunt asemenea
lupilor”.
Au existat multe triburi care aveau numele de
lup, atestate în regiuni destul de îndepărtate ca Spania, Irlanda, Anglia,
acest fenomen întâlnindu-se și la alte popoare care nu erau de neam
indo-european.
Faptul că un popor își trage denumirea de la numele unui animal are întotdeauna o semnificație religioasă. Mai precis acest fapt nu poate fi înțeles decât ca expresie a unui concepții
religioase arhaice. În cazul de față
putem lua în considerare mai multe ipoteze.
Se poate mai întâi presupune că poporul își trage denumirea de la un zeu sau de la un strămoș mitic care s-au manifestat sub forma unui lup. Asia centrală cunoaște în mai multe variante mitul însoțirii
dintre un lup supranatural și o prințesă,
însoțitoare care ar fi dat naștere unui popor. Însă la daci nu avem nici un fel de atestare în acest sens.
O a doua ipoteză ni se oferă: dacii și-ar fi luat numele de la
un grup de fugari imigranți veniți din alte regiuni, fie
tineri certați cu legea, dând târcoale
ca lupii sau haiducii în jurul satelor și trăind din pradă. Acest
fenomen este atestat în Antichitate și Evul Mediu. Este important
să facem distincție între adolescenții care erau pe durata
perioadei inițiatice, imigranții și fugarii. Dar tot acești tineri se comportau ca
„lupii”, erau numiți „lupi” sau se bucurau de
protecția unui zeu lup.
În timpul probei inițiatice acel tânăr trebuia să trăiască un an întreg
ca un lup. La numeroasele popoare indo-europene emigranții și fugarii erau numiți „lupi”, iar în legile hitite se spunea despre un proscris că „devenise
lup”.
În sfârșit,
o a treia ipoteză, susceptibilă de a explica numele dacilor, scoate în evidență capacitatea de a se transforma ritual în lup. O asemenea transformare
poate fi legată fie de lycantropia propriu-zisă, fenomen foarte răspândit, dar
atestat mai ales în zona balcan-carpatică, fie de o imitare rituală a comportamentului
și aspectului exterior al lupului. Inițierea rituală după modelul lupului caracterizează îndeosebi inițierile militare și prin urmare, confreriile secrete de
războinici. Aceste rituri și credințe
solidare cu o ideologie războinică au făcut posibilă asimilarea fugarilor, a
exilaților. Pentru a supraviețui, acești proscriși
se comportau ca niște bande de tineri războinici, cu alte cuvinte
ca niște veritabili „lupi”.
Inițieri
militare: transformarea rituală în fiară
Prin studiile lor, Lily Weiser, Otto Hofler,
Wikander, Geo Widengren, H. Jeanmaire și
George Dumezil, au ajutat la cunoașterea
confreriilor militare și a ritualurilor inițiatice.
G. Dumezil a demonstrat supraviețuirea anumitor inițieri militare la celți și la romani, iar H. Jeanmaire a găsit urmele
ritualurilor inițiatice la lacedomonieni. Se pare deci că
indo-europenii împărtășeau un sistem comun de credințe și ritualurile proprii tinerilor războinici.
Astfel pentru a deveni un războinic redutabil
se asimila magic comportamentul fiarei în special cel al lupului după care se
îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăși felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea
în „lup”.
La vechii germani, războinicii-fiară erau
cunoscuți sub numele de bersekir, războinicii în blană
de urs sau ulfhednar „oameni în piele de lup”.
Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în
pielea animalului el nu mai era om, devenea carnasierul însuși cu toate caracteristicile acestuia, pierzând legătura cu omenirea.
Astfel ei jefuiau, terorizau și chiar devorau oameni. Cel mai bun exemplu în
devorare îl avem de la societățile africane „leoparzii”. Existența confreriilor de tineri războinici sau a magicienilor îmbrăcați sau nu în piei de lup, dar comportându-se ca niște carnasiere, explică răspândirea credințelor
în lycantropie.
Măciuca și
stindardul
Măciuca și
stindardul a fost un semn specific al confreriilor militare. Măciuca reprezenta
arma cu care era ucis boul într-o ceremonie. Astfel a devenit simbolul
„războinicilor fiare” iranieni, arma războinicului arhaic. Măciuca este
prezentă și la țăranul
român de-a lungul întregului Ev Mediu până în timpurile moderne, fiind prezentă
și astăzi în „jocurile tinerilor”, călușarii.
O altă analogie între iranieni și daci este stindardul. Pe stindardul persan era emblema unui lup.
Stindardul din nord vestul Iranului și
din Armenia înfățișează
un dragon, iar o pictură din Turkestan înfățișează un stindard reprezentând un lup sau un dragon cu cap de lup. Or, se
știe că stindardul dacilor era un dragon cu cap
de lup. Dragonul figura și pe stindardele germane. În mitologia și ritualurile germanilor un loc aparte îl ocupă lupul, de unde putem
concluziona că există o strânsă legătură între iranieni, traci și germani.
Însă prezența
lupului este semnalată și pe alte stindarde cum sunt la turco-tătari
sau la Tu-kiu.
Dacii-confrerie războinică
Revenind la daci, pare destul de probabil că
numele lor etnic derivă de la epitetul ritual al unei confrerii războinice.
Putem reprezenta lucrurile în două feluri: fie datorită eroismului și ferocității tineretului războinic al unui trib epitetul
ritual -„lupii”- a devenit numele întregului trib; fie că epitetul ritual al
unui grup de tineri imigranți victorioși
a fost acceptat de aborigenii învinși
și supuși.
În acest ultim caz putem spune că acești
cuceritori au devenit aristocrația militară și
clasa dominantă. În primul caz porecla unui trib mic s-a extins asupra
triburilor înconjurătoare pe măsură ce se cristalizau organizații politice mai largi, iar în al doilea caz simbioza dintre imigranții victorioși și
aborigenii supuși, proces mai mult sau mai puțin îndelungat, s-a terminat fatal prin asimilarea celor dintâi.
Dacii erau siguri de raportul între lup și război, dovadă simbolismul stindardului lor. Numele de daci utilizat de
latini se impune în timpul lui Burebista și
Decebal, când unitatea și organizarea politică a țării erau la apogeu, armata dacă putând mobiliza 200000 de oameni în caz
de război. În momentul expansiunii maxime a regatului a triumfat epitetul
războinic. Era triumful „tinerilor lupi”. Iulius Caesar înțelesese acest pericol și se pregătea să atace „lupii” de la Dunăre,
când a fost asasinat.
Scenarii mitico-rituale ale lupului
Urme ale lupului au fost găsite încă din
perioada neolitică: statuete de câini-lupi cât și
figurine destul de rudimentare reprezentând dansatori cu mască de lup. Ultimele
obiecte ar putea indica rituri inițiatice
războinice sau ceremonii sezoniere în care tinerii își puneau măști de lup. Și
astăzi se port măști de lup, urs sau capră în perioada dintre
Crăciun și Bobotează însă acestea nu fac parte din
orizontul religios abordat.
Sursa primară a tuturor acestor creații se află în universul religios al vânătorului primitiv, un univers
dominat de solidaritatea mitică vânător și
vânat. Un aspect important este ritualul inițiatic
și mitul cărora le servește drept justificare un Animal primordial care ucidea oamenii pentru a-i
transforma în carnasieri. Animalul a fost doborât în final, iar acest eveniment
este actualizat în ceremoniile de inițiere.
Asemenea rituale sunt atestate la culturile africane de vânători, însă se
întâlnește și
în alte părți.
Exemple ale riturilor inițiatice este la populația Kwakiutl, care ajungeau până la devorare
oamenilor, și la tânărul berskir germanul stăpânit de Wut
(turbare).
Războinicul este vânătorul prin excelență având ca model comportamentul carnasierului. Acesta este
războinic-fiară din naștere ori devine prin transformare rituală
carnasier.
Astfel felul carnasierelor se împărtășește: 1. prin descendență dintr-un Animal mitic; 2. prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară
ce duce la transformarea în acel animal; 3. prin experiența inițierii militare.
Carnasieri, vânători și războinici
Elementul de unitate al credințelor despre lycantropie și vârcolaci este constituit de experiența magico-religioasă a solidarității
mistice cu lupul oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obține. Însă toate au un mit de
origine, un eveniment primordial. Astfel reușește să se transforme în lup
cel care iese din el însuși și din timpul prezent
devenind contemporanul evenimentului mitic.
Marea vânătoare, ca și inițierea sau războiul sunt activități urmărind modele mistice: in illo tempore; un carnasier supranatural
le-a efectuat pentru prima dată. În consecință
a devenit un vânător renumit, războinic redutabil, un cuceritor în măsura în
care reactualizează mitul, evenimentul primordial.
Din aceste momente istorice diferite și expresii culturale independente iese la iveală o analogie structurală
între urmărirea colectivă a vânatului, război, invadarea unui teritoriu de
către un grup al imigranților și
comportamentul fugarilor și al celor „din afara legii”. Toți cei care efectuează aceste operații
se comportă ca niște lupi, fiind pe cale să se întemeieze o lume,
și sperând să înceapă o existență paradigmatică, se vor elibera de slăbiciunea, neputința sau nenorocul condiției umane.
În sud-estul Europei, numele dacilor trebuie să
fie printre niște relicve mutilate, fragmente mitologice și anumite urme de ritualuri inițiatice
descoperite. Astfel în Iugoslavia, Sfântul Sava și
Teodor, și în România, Sfântul Petru sunt considerați patronii lupilor.
În încheiere vom spune despre ceea ce s-ar numi
dimensiunea mitică a dacilor. Singurul popor care a reușit să-i învingă definitiv, care le-a impus limba și care le-a colonizat țara a fost poporul roman. Mitul poporului roman
s-a constituit în jurul lui Romulus și
Remus, copiii zeului-lup Marte, alăptați
și crescuți
de lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri și asimilări a fost nașterea poporul român.
În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar
putea spune că acest popor s-a născut sub numele Lupului, adică predestinat
războaielor, invaziilor și emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia
oară în orizontul mitic al istoriei daco-romanilor și descendenților lor în urma invaziei lui Ginghis-Han, în
urma cărora se întemeiază principatele române. Or, mitul genealogic al
ginhis-hanizilor proclamă că strămoșul
lor era un Lup cenușiu care a coborât din cer și s-a unit cu o căprioară.
Bibliografie: Mircea Eliade – „De la Zalmoxe la
Ghinghis-Han”, cap.1-„Dacii și lupii”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)