Cad stropi de stele deasupra meaDin vremi ce inima le vedea,
Cu lumini multe mă înconjoară
Peste umbra tristeții de seară,
Iar razele ei ființa îmi străpung,
Și năzuințele mele le ajung.
Trezesc în mine un dor nespus
De Cel ce mă păzește de sus,
Să absorb în suflet nemurirea,
Să ating cu mâna mântuirea.
Și-mi iau, îmi iau avânt,
Pe aripile de Cuvânt...
Felicitari! E foarte profunda:)
RăspundețiȘtergereSuperb! Precum a spus si AndreeaA,este foarte profunda si miscatoare.Melancolica si in acelasi timp nu din caza versului "De Cel ce mă păzește de sus",care da speranta.Astept urmatoarele poezii!Bravo!Stefan
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc mult, Andreea și Ștefan! :)
RăspundețiȘtergereCum a spus și Ștefan, poezia este una de speranță, de avânt spre nemurire, spre Dumnezeu. :D